Tablouri Blestemate

In jos

Tablouri Blestemate

Mesaj  Nepo la data de Vin Iul 27, 2012 3:14 am

Se spune ca exista tablouri care exercita asupra privitorilor o influenta malefica: starnesc incendii, sunt aducatoare de moarte si suferinte, sunt salasluite de spirite sau poarta peste veacuri blesteme grele. Aceasta faima nefasta au capatat-o chiar si unele capodopere de arta ale lumii -

Blestemul portretelor
Portretul frumoasei printese rusoaice Maria Lopuhina, realizat de pictorul Vladimir Borovikovski, a starnit in Moscova, la finele veacului al XVIII-lea, o adevarata groaza in randul tinerelor femei. La scurt timp dupa ce i-a pozat artistului, tanara printesa s-a imbolnavit si a murit fulgerator. Despre tatal ei, Ivan Tolstoi, se soptea in taina demult, prin saloanele luxoase in care se intalnea nobilimea rusa, ca era pasionat de fenomenul paranormal, un adept al misticismului si, totodata, membru important al unei loji francmasonice. De altfel, dupa moartea unicei fiice, se vorbea ca indureratul tata,prin intermediul unor forte oculte, ar fi reusit sa transfere spiritul Mariei in portretul pictat de Borovikovski, de unde, din dorinta de razbunare, sufletul nelinistit al printesei ar fi "furat" vietile mai multor tinere de varsta maritisului. Peste zece fete ar fi murit subit, dupa ce privisera imaginea. Lantul nenorocirilor s-a sfarsit cand colectionarul de arta Pavel Mihailovici Tretiakov a cumparat portretul si l-a expus in celebra sa galerie din Moscova.
Exista credinta ca orice opera de arta are o energie a sa proprie, o energie mostenita de la autorul ei, care sporeste odata cu trecerea timpului. Fiecare privitor traieste in momentul admirarii unui tablou, sau a unei sculpturi, o anumita stare. Aceasta dispozitie sufleteasca este captata de operele de arta, inmagazinata si apoi retransmisa celorlalti spectatori. Desi pare fantezista, teoria a fost emisa si vehiculata atat de criticii de arta, cat si de psihologii moderni. Expertii sunt de parere ca un artist, in momentul crearii unei opere, o poate inzestra cu forte nebanuite, misterioase.
In vremuri biblice, pe cand oamenii erau poate mai neprihaniti, ascultand cu smerenie de Cuvantul lui Dumnezeu, ei s-au ferit sa-si faureasca chipuri cioplite sau pictate. Una dintre primele porunci ale lui Dumnezeu, dictata profetului Moise, spune: "Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul." Timp de veacuri, poporul iudeu a respectat cu sfintenie acest precept, facand exceptie de la el doar pentru a reprezenta animale. Poate de aici a aparut la popoarele crestine presupunerea ca intre un portret si persoana care serveste drept model exista o legatura extrem de puternica. Multi oameni sunt incredintati, chiar si in zilele noastre, ca daca un portret este distrus, atunci si personajul din viata reala are de suferit.

Rembrandt - "Flora"
Unul dintre pictorii in jurul carora plutesc o multime de legende este celebrul maestru al pensulei Rembrandt. Personajele portretelor sale, femeile din viata artistului si copiii lui, au avut parte de morti subite, dupa ce au fost imortalizate pe panza. Prima femeie cu care artistul si-a unit destinul, Saskia, cea care a ramas nemuritoare prin tabloul "Flora", a murit neasteptat, in frageda tinerete, dupa opt ani de la casatorie, timp in care a fost reprezentata in nenumarate tablouri. Primii lor trei copii au pierit la cativa ani de la nastere, iar cel de-al patrulea, Titus, a trait doar pana la varsta de 27 de ani. A doua femeie din viata maestrului olandez, Hendrickje Stoffels, cea care i-a fost amanta si model, a murit, de asemenea, foarte tanara, la scurt timp dupa ce a fost infatisata intr-unul din tablouri. Blestemul portretelor l-a urmarit pe artist intreaga viata, rand pe rand, pictorul pierzandu-i pe toti cei dragi. De parca sangele din vinele lor ar fi suferit o transfuzie totala, prin penelul artistului, catre tonurile stinse, intunecate, din tablourile sale.
Igor Vaghin, un renumit expert rus in tanatologie (studiul asupra mortii), considera ca portretul artistic contine spectrul bio-energetic al omului. "De ce dupa un divort oamenii distrug fotografiile partenerului? Aparent pentru a-l uita, insa in subconstient, ei doresc sa ii faca rau, sa se razbune, provocandu-i suferinta. Portretul pictat, si nu fotografiat, are o structura mult mai puternica. La vernisajele marilor pictori vin sute de oameni. Printre ei sunt si multi colegi de breasla invidiosi, rauvoitori. Catre cine credeti ca se transfera toate energiile lor intunecate, toate sentimentele lor negative, ostile? Desigur catre portretele pe care artistul le-a pictat cu dragoste si pasiune. Si cu cat mai uimitor, mai splendid este un portret, cu atat mai vulnerabil devine originalul sau, omul din viata reala".

Ilia Repin - "Atamanul Sirko sub chipul generalului Dragomirov" (detaliu)

O alta enigma il priveste si pe pictorul rus Ilia Repin, a carui celebritate artistica a fost dublata, in viata obisnuita, de blestemul propriilor sale capodopere. Una dintre operele sale cele mai apreciate, "Raspunsul cazacilor zaporojeni catre sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman", finalizata in 1891, a starnit admiratia si incantarea tuturor criticilor, colectionarilor si pasionatilor de arta. Insusi tarul Rusiei, Alexandru al III-lea, a fost teribil de impresionat de grandoarea si complexitatea tabloului, achizitionandu-l imediat, contra unei sume exorbitante. Dar la scurt timp dupa acest succes rasunator, a inceput un sir de nenorociri, toate atribuite nefericitului tablou. Poate nu intamplator, maestrul a lucrat la aceasta capodopera timp de 13 ani, un numar considerat aducator de ghinion.
Prototipurile personajelor principale ale picturii sunt prieteni ai artistului. Daca ar fi stiut ce rasucire cumplita a vietii lor va produce aceasta creatie superba! Atamanul Ivan Sirko, figura centrala, a fost intruchipat sub infatisarea amicului sau, Mihail Dragomirov, general, erou al Razboiului Ruso-Turc. Repin cautase o lunga perioada de timp un chip care sa il reprezinte pe vestitul ataman. Generalul Dragomirov, un om bland, glumet si foarte popular in Kiev, i s-a parut artistului cel mai potrivit pentru a "juca" acest rol. Dar iata ca la numai cateva luni dupa ce figura sa a fost imortalizata pe panza, Mihail Dragomirov s-a transformat, peste noapte, intr-un alt om. A cazut in patima betiei, iar viata lui pasnica, de familist, a devenit un iad. Se purta tiranic cu propriii fii, ii teroriza si ii chinuia. Pana cand doi dintre ei si-au pus capat zilelor, iar singura fiica si-a pierdut mintile.


Vasili Tarnovski, un vestit colectionar de antichitati, un mecena al artei ruse, a fost cel care a servit drept model pentru cazacul cu cusma neagra, un personaj ursuz, printre putinii eroi din tablou care nu zambeste. La scurt timp, desi foarte bogat, Tarnovski si-a pierdut dintr-o data intreaga avere si a sfarsit cumplit, intr-un azil de saraci.
Un alt personaj - cel care scrie documentul catre sultan, l-a avut drept model pe unul dintre cei mai de seama cercetatori ai istoriei cazacilor zaporojeni. Destinul sau s-a incheiat la fel de zguduitor: a fost arestat pe motive politice, exilat in Taskent, unde a murit de pneumonie, din cauza conditiilor mizere.
Toate aceste evenimente tragice l-au determinat pe artist sa creada ca tabloul sau este blestemat, iar personajele reprezentate in el, printr-o forta tainica, diabolica, au schimbat destinul celor ce s-au oferit drept modele. Ingrozit, Repin a sters de pe panza figura unui micut cazac, infatisat sub fizionomia propriului sau fiu, Iuri.
Insa seria tablourilor negre ale lui Repin nu s-a incheiat aici. Artistul l-a rugat pe renumitul chirurg si anatomist rus Nikolai Ivanovici Pirogov sa ii pozeze pentru un portret. Medicul a consimtit, curand tabloul a fost finalizat, dar, chiar a doua zi, Nikolai Pirogov a murit. Aceeasi soarta a avut-o si celebrul compozitor Modest Musorgski. Portretul lui a fost desavarsit pe 5 martie 1881, iar pe data de 28 martie a aceluiasi an, viata lui se sfarsea.

Tabloul injunghiat
Seria "picturilor negre" continua insa si in alte parti ale Europei, unde de-a lungul istoriei s-au semnalat "victime". In Tarile de Jos a fost cazul celebrului tablou "Adoratia magilor", realizat de Bruegel cel Batran. Personajul central al picturii, Fecioara Maria, a fost reprezentata de artistul flamand sub chipul verisoarei sale. Se spune ca dupa finalizarea picturii, aceasta a incercat in zadar, ani in sir, sa ramana insarcinata. Se soptea ca femeia fusese condamnata pentru totdeauna la infertilitate. Tabloul a trecut rand pe rand de la un colectionar la altul si, de fiecare data, in familia celui care achizitiona pictura, incetau sa se mai nasca copii. Desi reprezenta o scena biblica, imaginea capatase o faima cumplita, nici un pasionat de arta nedorind macar sa o priveasca. In cele din urma, panza a fost cumparata de un colectionar olandez, care, ignorand reputatia neagra a tabloului, i-a ironizat pe cei care se lasasera convinsi de o asemenea superstitie, lipsita de orice logica, si a donat tabloul Galeriei Nationale din Londra.

Diego Velasquez - "Venus la oglinda"
"Venus la oglinda", capodopera artistului spaniol Diego Velasquez, a purtat, si ea, peste timp, un renume nefast, datorat faptului ca toti posesorii tabloului, dupa achizitionarea lui, isi pierdeau averile. Sirul de ghinioane a fost pus pe seama faptului ca pictorul nesocotise interdictiile inchizitiei, infatisand nud de femeie, o tema cu desavarsire interzisa in pictura spaniola a secolului al XVII-lea. Trupul zvelt al zeitei este vazut din spate, iar in oglinda i se vede doar chipul. Impresia este ca Venus nu isi admira propriul trup, ci il urmareste neclintit pe cel care o priveste.
Primul ei proprietar a fost un negustor din Madrid. La foarte scurt timp dupa ce a cumparat aceasta frumusete mult ravnita, a ajuns in stare de faliment. Corabiile cu care facea negot pe mare au fost pradate de pirati si comerciantul a fost nevoit sa isi vanda toate posesiunile pentru a-si plati datoriile. Tabloul a trecut apoi la un nou proprietar, de asemenea negustor. Nici acestuia nu i s-a permis pentru mult timp sa se bucure de senzualitatea picturii, caci cladirea in care isi depozita marfurile a fost lovita de un fulger, intreaga avere fiind distrusa de flacari. Pictura a fost din nou scoasa la licitatie, fiind de asta data achizitionata de un camatar bogat. O saptamana mai tarziu, casa i-a fost calcata de hoti, camatarul a fost ucis si tot aurul furat. Ani de zile, mostenitorii camatarului au incercat in zadar sa vanda tabloul, renumele lui era deja nefast. In final, dorind sa scape de el cu orice pret, l-au donat unui muzeu. In 1813, pictura a ajuns in Anglia, fiind expusa in Galeria Nationala din Londra. O suta de ani mai tarziu, tabloul a fost lovit de o napasta, de parca toate vietile ruinate ar fi incercat sa se razbune. O fanatica a intrat in muzeu si, cu mai multe lovituri de cutit, a deteriorat valoroasa panza. Din fericire, tabloul a fost restaurat.

Baiatul in lacrimi
Tabloul pe care nici macar un pompier nu l-ar accepta in casa lui, numit "Baiatul in lacrimi", a produs o adevarata isterie in Marea Britanie, in anii '90. Despre acest portret se spune nu doar ca nu poate fi mistuit de incendii, dar ca le si provoaca. Povestea lui este aceea a unei obsesii pentru arta impinse pana la nebunie. Se spune ca autorul tabloului, pictorul Bruno Amadio, era stapanit asa de nebuneste de pasiunea pentru pictura, incat a fost capabil sa-si sacrifice propriul copil. Mare specialist in portrete, subiectul lui predilect erau chipurile de copii plangand. Intr-unul din acestea si l-a ales ca model pe fiul sau, un baietel vesel si zburdalnic, ca orice copil de patru-cinci ani.
Tatal, un barbat dur, l-a asezat in fata sa si i-a poruncit sa planga. Dar cum baiatul nu putea nicicum sa-i faca pe voie, pictorul, smintit in pasiunea lui, l-a ars la mana cu un chibrit. Atunci copilasul a izbucnit in lacrimi si a strigat: "Tu sa arzi!". Nu autrecut decat doua saptamani
si cuvintele aruncate de baietel s-au materializat. Atelierul pictorului a luat foc si insusi artistul a pierit in flacari, alaturi de pretioasele sale picturi. Spre surprinderea tuturor, singurul tablou care a supravietuit incendiului a fost cel al fiului sau. La o scurta perioada de timp, a murit si baietelul, rapus de tuberculoza.
In 1985, cotidianul britanic "The Sun" publica o serie de articole sub titlul "Blestemul arzator al baiatului in lacrimi". In paginile ziarului erau relatate marturiile mai multor pompieri care declarau ca, in urma unor incendii devastatoare, un singur obiect ramanea neatins de flacari: un tablou semnat de Amadio (a realizat in total 60 de asemenea portrete) reprezentand un copil plangand. O stire de ultima ora, care informa ca dupa tabloul original se realizasera peste 50 de mii de copii, a creat panica in randul populatiei. La redactia ziarului soseau tot mai multe scrisori in care oamenii povesteau ca suferisera astfel de catastrofe, dupa ce atarnasera pe peretele casei portretul. Singurul mereu ocolit de foc era portretul original. Pentru a linisti populatia, pompierii au facut o declaratie publica, explicand fenomenul simplu. "Nu este vorba despre nici un blestem, despre nici o forta demonica. Intr-un incendiu, sfoara de care este atarnat un tablou arde prima, tabloul cade de pe perete cu fata in jos, ramanand astfel neatins de foc".
Dupa un an de panica, dupa zeci de articole pe marginea subiectului, "The Sun" a organizat o actiune prin care s-au ars cateva zeci de copii ale inspaimantatorului tablou, toate expediate de proprietarii lor la adresa cotidianului. Se spune ca unul din birourile sediului cotidianului era ticsit cu astfel de reproduceri si ca pana si redactorul sef ajunsese sa fie convins de veridicitatea blestemului. Dupa actiunea de incendiere voita a tablourilor, oamenii s-au incredintat ca totul fusese doar un sir de coincidente nefericite.
Un alt "tablou al focului" este renumita capodopera a pictorului francez Claude Monet, "Nuferi". Primul care a avut de suferit de pe urma peisajului a fost insusi autorul. Finalizand tabloul, Monet a organizat in atelierul sau o mica petrecere in cinstea evenimentului. In acea seara, din motive necunoscute, a izbucnit un mic incendiu, care a fost stins rapid. Si probabil nu s-ar fi acordat nici un fel de importanta acestui eveniment, daca la nici o luna distanta, focul nu ar fi aparut din nou, intr-un mic restaurant parizian, pe peretele caruia fusese atarnat tabloul. Rand pe rand apoi, de parca flacarile ar fi urmarit peisajul, au luat foc toate cladirile in care era expusa imaginea. Nu a scapat acestui blestem nici chiar Muzeul de Arta Moderna din New York. In 1958, cladirea muzeului a fost cuprinsa de flacari, cateva galerii de arta au ars aproape complet, si zeci de tablouri au fost grav deteriorate. Printre ele, si "Nuferii" lui Monet. In prezent, tabloul se afla la Muzeul Marmottan Monet din Paris, care adaposteste o colectie fabuloasa a artistului impresionist. Aici flacarile nu au indraznit sa se arate. Inca.

Atelierul incendiat
"Sindromul Stendhal" denumeste in psihiatrie o boala psihosomatica, manifestata prin palpitatii ale inimii, ameteala, lesin si chiar halucinatii, ce se manifesta la unele persoane care se afla in fata unei capodopere de arta. Afectiunea poarta numele scriitorului francez Stendhal care, in 1817, in timpul calatoriei sale la Florenta, s-a simtit coplesit de frumusetea artei renascentiste. Dupa ce a admirat minute intregi un tablou, prozatorul a lesinat. "Absorbit de contemplarea frumusetii sublime, o vedeam de aproape, aproape ca o atingeam. Am ajuns la un nivel foarte inalt de emotie, unde s-au intalnit senzatiile celeste, date de Artele Frumoase, si sentimentele patimase... Inima mi-a batut mai repede, am avut "nervi", cum li se spune la Berlin. Viata s-a scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu ma prabusi", scria Stendhal in cartea sa "Napoli si Florenta: O calatorie de la Milano la Reggio".
Sindromul a fost denumit astfel abia in 1979, de catre psihiatrul italian Graziella Magherini, care a descris sute de asemenea cazuri, petrecute nu numai in Italia, ci si in alte capitale europene. Si la Muzeul Luvru s-au intamplat mai multe incidente similare, indeosebi in fata celebrului tablou "Mona Lisa" al lui Leonardo Da Vinci. Muzeografii de la Luvru au remarcat faptul ca in momentele in care muzeul este inchis portretul capata nuante obscure. Panza se intuneca, se umbreste. Dar cand galeriile de arta se redeschid publicului si "Gioconda" este iarasi admirata, parca reinvie, culorile sunt mai stralucitoare, fundalul se lumineaza, iar surasul ei capata o claritate mai pronuntata. Capodopera pare un vampir energetic.
Sunt multi cei care au incercat sa descopere care ar putea fi legatura tainica intre toate aceste tablouri si modelele lor sau proprietarii al caror destin a fost pecetluit pe veci. S-ar putea afirma ca este doar o coincidenta sau, pur si simplu, o inlantuire de evenimente nefaste. Desi ideea tablourilor blestemate pare doar o plasmuire a fanteziei, in realitate, sutele de marturii stau drept dovada, sfidand legile logicii si ale ratiunii

Nepo
Admin

Mesaje : 10
Data de inscriere : 11/07/2012

Vezi profilul utilizatorului http://tfof.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum